Era iarna sufletului meu dar aveam langa mine soarele care imi ardea chipul in asfintit. Ani de zile am colindat impreuna prin desertaciune. Rasaritul era mereu plin de promisiuni, plin de vise si de idealuri.
Eram cuvantul care mereu aspira sa ajunga un frumos poem. Nenumarate vise s-au spart in noapte in milioane si milioane de stele, de multe ori transformandu-se chiar in aurora. Dar nu ma suparam speram din nou si din nou in alte vise, cerul devenind din ce in ce mai instelat si mai stralucitor.
Mereu am fost cea neinteleasa si ciudata. Mama imi spuneam ca am un suflet cameleonic si nu a inteles cum am ajuns asa find nascuta dintr-o femeie obisnuita.
Am fost intrebata deseori "De ce? " , nu am stiut sa raspund, m-am ascuns in valurile spumante ale marii, sub cerul meu de stele.
Am fost nimicul care a vrut totul. Am vrut sa ating intunericul arsa de lumina. Nu am reusit. Am reusit sa ies din mare, insa cerul nu mai este instelat si nici obrajii arsi de soare.
Imi e dor de marea mea....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu